Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei,
oval,norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erauneliniştiţi,
sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi,
spuneai, plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam.
Şi nu mai stiam unde-milăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,cine-s mai frumoşi:
oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal,
ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Nichita Stanescu merita toate laudele pentru aceasta minunatie de poezie. Bravo lui!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu